Familia şi egalitatea de şanse

Familia este grupul de persoane alcătuit pe baza unor legături de căsătorie, de sânge sau prin adopţie. Potrivit legii române, la origine familia se întemeiază prin „căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”.

Dreptul persoanei la viaţa intimă, familială şi privată este recunoscut şi ocrotit potrivit prevederilor Constituţiei României[1], ale altor acte normative interne, precum şi potrivit principiilor  Convenţiei Europene a Drepturilor Omului[2].

  • Logodna în România este văzută ca o promisiune reciprocă de a încheia căsătoria[3], însă încheierea unei logodne nu condiţionează încheierea căsătoriei.
  • În România este interzisă bigamia – căsătoria unei persoane care este deja căsătorită. De asemenea, este interzisă căsătoria între rude, până la gradul al patrulea inclusiv.
  • Statul român interzice şi nu recunoaşte căsătoria între persoane de acelaşi sex, chiar dacă aceste căsătorii au avut loc în străinătate.

Condiţiile prevăzute de legea română pentru încheierea căsătoriei

În România, căsătoria se încheie de către ofiţerul de stare civilă, la sediul serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor (oficiul de stare civilă din cadrul primăriei) sau, după caz, al primăriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa unul dintre viitorii soţi. Căsătoria se poate încheia în afara sediului serviciului public sau, după caz, al primăriei competente, cu aprobarea primarului.

Dacă ambii viitori soţi sunt cetăţeni străini sau cetăţeni români cu domiciliul în străinătate, declaraţia de căsătorie se poate face la primăria localităţii în care aceştia se află temporar.

Persoanele care se căsătoresc trebuie să fi împlinit vârsta legală pentru căsătorie, numită şi vârsta matrimonialăviitorii soţi trebuie să fi împlinit vârsta de 18 ani. Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători cu respectarea condiţiilor legale, indiferent dacă este bărbat sau femeie.

Pentru a face dovada vârstei, viitorii soţi trebuie să prezinte documente de identitate valabile: paşaport, carte de identitate/permis de şedere şi certificatul de naştere. Oficierea căsătoriei se poate face numai după trecerea unui termen de 10 zile de la data depunerii dosarului la Oficiul Stării Civile din cadrul Primăriei de la domiciliul sau reşedinţa unuia dintre viitorii soţi.

Documentele necesare încheierii căsătoriei dintre doi cetăţeni străini sau dintre un cetăţean străin şi un cetăţean român trebuie depuse în original şi în copie. Acestea sunt:

  • Declaraţie de căsătorie – se face la depunerea actelor, utilizând un formular tip, de la oficiul de stare civilă;
  • Paşaportul pe care să fie aplicată o viză de lungă şedere valabilă sau permisul de şedere în România a cetăţenilor/cetăţeanului străin;
  • Cartea de identitate a cetăţeanului român
  • Certificatul de naştere (tradus şi legalizat la un notar din România, în cazul cetăţenilor străini născuţi în străinătate);
  • Un certificat de celibat (care confirmă faptul că persoana nu este deja căsătorită) emis de autorităţile statului de origine sau de ambasada/consulatul statului respectiv care atestă faptul că persoana nu este/nu mai este căsătorită. În cazul în care persoana a mai fost căsătorită, aceasta trebuie să aducă certificatul de divorţ sau certificatul de deces al fostului soţ/soţie;
  • Declaraţie dată pe propria răspundere, autentificată de un notar public, din care să rezulte că viitorii soţi nu cunosc niciun motiv de natură legală care să împiedice încheierea căsătoriei;
  • Certificatul medical privind starea sănătăţii (valabil 14 zile de la data emiterii şi cu menţiunea expresă că persoana se poate căsători);
  • Declaraţie notarială pe propria răspundere în cazul cetăţenilor străini, cu datele de stare civilă (nume şi prenume, data şi locul naşterii, locul naşterii, precum şi numele şi prenumele părinţilor);
  • Declaraţie dată pe proprie răspundere, autentificată de un notar public, din care să rezulte că viitorul soţ nu este căsătorit şi îndeplineşte condiţiile de fond cerute de legea sa naţională pentru încheierea căsătoriei în România;
  • Cetăţenii statelor cu care România a încheiat tratate/convenţii/acorduri de asistenţă juridică în materie civilă sau de drept al familiei, precum şi cetăţenii statelor care nu au misiune diplomatică acreditată în România fac dovada îndeplinirii condiţiilor de fond cerute de legea lor naţională pentru încheierea căsătoriei cu documente justificative eliberate de autorităţile competente ale statului de cetăţenie;
  • Procesul-verbal încheiat împreună cu interpretul autorizat, în cazul încheierii căsătoriei între persoane care nu cunosc limba română sau între surdo-muţi;
  • Aprobarea Ministerului Apărării Naţionale, a Ministerului de Interne, a Ministerului de Justiţie ori a conducătorilor serviciilor de stat specializate în domeniul apărării şi siguranţei naţionale, în cazul cadrelor militare active care se căsătoresc cu o persoană apatridă sau care nu are exclusiv cetăţenia română.

Este posibil să vi se accepte o singură declaraţie pe propria răspundere, care să cuprindă cele două declaraţii notariale menţionate mai sus. Pentru aceasta, vă recomandăm să solicitaţi lista documentelor necesare la Oficiul de Stare Civilă din cadrul Primăriei aflată pe raza localităţii sau a sectorului în care dumneavoastră sau soţul/soţia aveţi domiciliul.

Mai multe detalii găsiţi aici: http://dgepmb.ro/acte-necesare-incheierii-casatoriei/35

În ziua căsătoriei trebuie să fiţi însoţiţi de 2 martori cu acte de identitate, iar pentru cetăţenii străini care nu înţeleg limba română se solicită prezenţa unui traducător autorizat (se va întocmi un proces verbal şi se va anexa la dosar).

Conform art. 50 din Legea nr. 119/1996: Oficierea căsătoriei se face în limba română de către ofiţerul de stare civilă într-o încăpere corespunzător amenajată, având o ţinută vestimentară adecvată caracterului solemn al acestui act. Ceremonia se poate desfăşura, la cerere, şi în limba maternă a persoanelor care urmează să se căsătorească, dacă ofiţerul de stare civilă cunoaşte limba respectivă. 

Pentru cetăţenii străini certificatele de naştere originale, actele din care să rezulte desfacerea căsătoriei anterioare, traducerile autentificate ale acestora, vor conţine în mod obligatoriu apostila conform Convenţiei de la Haga sau vor fi supralegalizate, după caz.

ATENŢIE:

Dacă statul emitent este semnatar al Convenţiei de la Haga, în mod obligatoriu actele emise şi prezentate în vederea căsătoriei trebuie să conţină apostila conform Convenţiei. Dacă actul provine din ţările cu care România a încheiat tratate şi convenţii bilaterale care prevăd scutirea de supralegalizare sau apostilare, actele sunt scutite de aceste formalităţi.

Detalii cu privire la procedura apostilării cât şi lista statelor semnatare a Convenţiei de la Haga, găsiţi accesând: http://www.mae.ro/node/1455 sau http://www.apostile.ro/.

Actele emise de ţările care nu au semnat Convenţia de la Haga şi nici tratat bilateral cu România vor trebui supralegalizate (supralegalizarea documentului, vizat de misiunea diplomatică a României din acel stat sau de către misiunea diplomatică a statului de origine, din România şi supralegalizarea finală a documentului de către Ministerul Afacerilor Externe din România).

Vă recomandăm ca, înainte de a încheia o căsătorie în România, să vă interesaţi care sunt obligaţiile care vă revin în acest sens, de la ambasada sau consulatul ţării dumneavoastră în România.

Conform legii[4] cetăţenii străini care au statutul de tolerat, solicitanţii de azil care şi-au declarat identitatea, precum şi străinii care au primit o decizie de returnare nu au voie să se căsătorească pe teritoriul României.

Egalitatea de şanse

În sens larg, egalitatea de şanse se referă la asigurarea participării depline a fiecărei persoane la viaţa socială şi economică, fără deosebire de originea etnică, sex, religie, vârstă, dizabilităţi sau orientare sexuală, încercându-se eliminarea totală a condiţiei discriminatorii a femeii pe piaţa muncii, în viaţa social-economică, culturală şi politică.

În cadrul familiei, bărbatul şi femeia au drepturi egale pe perioada cât sunt căsătoriţi, iar soţii trebuie să hotărască de comun acord în ceea ce priveşte încheierea căsătoriei. O persoană nu poate fi forţată să încheie o căsătorie, dacă nu doreşte.

Relaţiile dintre soţi, ca membri ai aceleiaşi familii, se desfăşoară într-un spirit de egalitate,  afecţiune, toleranţă şi respect reciproc, soţii hotărând de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria.

ATENŢIE: Un soţ nu are dreptul să cenzureze corespondenţa, relaţiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soţ, iar drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor sunt reciproce.

În legislaţia românească este prevăzută posibilitatea ca viitorii soţi să aleagă ca bunurile lor să fie comune sau nu, fiind prevăzută şi independenţa patrimoniala a soţilor[5]. De asemenea, soţii se bucură de un drept reciproc la informare cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile lor. Deci, soţii au posibilitatea de a hotărî asupra unor elemente importante, plecând de la stabilirea numelui[6], până la regimul bunurilor în timpul căsătoriei.

Femeile au dreptul de a munci, de a ocupa aceleaşi funcţii ca şi bărbaţii, pot îndeplini aceleaşi activităţi economice sau politice şi pot avea aceleaşi roluri în cadrul familiei şi în societate. Deşi există încă unele prejudecăţi, femeile au posibilitatea de a se implica în activitatea socio-economică, un număr mare de femei aflându-se la conducerea societăţilor comerciale, instituţiilor de învăţământ sau autorităţilor publice; de asemenea, femeile pot lucra în orice domeniu şi pot fi independente economic, având dreptul la un salariu egal cu cel al bărbaţilor.

În legătură cu creşterea copiilor, soţii au, de asemenea, drepturi şi obligaţii egale care, potrivit legii, se exercită numai în interesul copiilor. Fiecare copil are dreptul fundamental de a trăi alături de părinţii săi, iar răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor.

Tuturor copiilor le este garantat accesul la educaţie, iar părinţii sunt cei care au obligaţia de a înscrie copiii la şcoală şi de a se asigura că aceştia frecventează cursurile. Copiii sunt liberi să îşi exprime propriile idei şi păreri şi să practice propria lor religie; cu toate acestea, părinţii sau persoanele care au copii în îngrijire poartă răspunderea pentru educaţia corectă,  atitudinile şi convingerile insuflate copiilor lor. Legislaţia naţională mai prevede accesul copiilor la serviciile medicale, dreptul de a fi protejat împotriva oricărei forme de neglijenţă, violenţă sau abuz, precum şi dreptul de a fi protejaţi împotriva oricărei forme de exploatare.

Căsătoria de convenienţă

Căsătoria de convenienţă reprezintă căsătoria încheiată având singurul scop de a substitui condiţiile de intrare şi şedere a străinilor pe teritoriul României.

Dacă după încheierea căsătoriei depuneţi o cerere de obţinere/prelungire a dreptului de şedere în baza acestui nou statut, veţi intra într-o procedură de verificare întreprinsă de către Inspectoratul General pentru Imigrări. Aceasta poate consta în solicitarea unor dovezi care să ateste legătura dintre parteneri, vizite la domiciliu, unul sau mai multe interviuri separate, cu ambii soţi etc.

Elementele pe baza cărora se poate stabili faptul că o căsătorie este de convenienţă, potrivit legislaţiei referitoare la regimul străinilor în România, sunt:

  • Inexistenţa unei coabitări matrimoniale;
  • Soţii nu s-au întâlnit niciodată înainte de încheierea căsătoriei;
  • Soţii nu vorbesc o limbă înţeleasă de amândoi;
  • Lipsa unei contribuţii efective la îndeplinirea obligaţiilor născute din căsătorie;
  • Există date că anterior unul dintre soţi a mai încheiat o căsătorie de convenienţă;
  • Cazul când soţii sunt inconsecvenţi în declararea datelor cu caracter personal, precum şi a circumstanţelor în care s-au cunoscut ori a informaţiilor relevante despre aceştia;
  • Situaţia în care încheierea căsătoriei a fost condiţionată de plata unei sume de bani între soţi, cu excepţia sumelor primite cu titlu de dotă[7].

Constatarea tuturor acestor situaţii şi elemente se face de către un ofiţer de interviu din partea IGI, iar potrivit legii aceste elemente pot rezulta din:

  • Datele obţinute în urma interviului cu fiecare dintre soţi, în mod separat;
  • Înscrisuri;
  • Declaraţiile celor în cauză sau ale unor terţe persoane;
  • Controale la domiciliul conjugal ori alte verificări suplimentare.

În cazul în care se constată existenţa unei căsătorii de convenienţă, se refuză prelungirea dreptului de şedere temporară în România, iar străinului i se eliberează o decizie de returnare. În termen de 30 de zile cetăţeanul străin trebuie să părăsească teritoriul ţării. Decizia poate fi contestată în termen de 10 zile de la data la care i s-a adus la cunoştinţă, la Curtea de Apel din judeţul în care se află biroul Inspectoratului General pentru Imigrări care a emis decizia de returnare. 

Desfacerea căsătoriei (divorţul) 

Desfacerea căsătoriei se poate face numai prin divorţ. Divorţul poate să aibă loc:

  • prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;
  • atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
  • la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
  • la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

Divorţul prin acordul părţilor poate să fie pronunţat atât în instanţă, cât şi pe cale administrativă, de către ofiţerul de stare civilă atunci când nu există copii sau prin procedură notarială, de către notarul public, chiar dacă există copii minori, cu condiţia ca soţii să se fi înţeles cu privire la toate aspectele rezultate din divorţ, precum: numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, îngrijirea copiilor de către ambii părinţi: educaţia copiilor, asigurarea cheltuielilor, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ.

Cererea de divorţ se depune de soţi împreună sau, în mod excepţional, prin mandatar şi se acordă un termen de gândire de 30 de zile de la depunerea cererii. După această perioadă, soţii se vor prezenta personal pentru a semna consimţământul de divorţ, primind totodată şi certificatul de divorţ.

Divorţul din vina unuia dintre soţi sau a ambilor soţi se pronunţă de către instanţa de judecată, care va stabili aspecte privind numele de familie, împărţirea bunurilor comune, în grija cui rămân copii etc. Divorţul este luat în considerare de la data rămânerii definitive a hotărârii de judecată.

Naşterea

Conform legislaţiei în vigoare, orice copil născut pe teritoriul României trebuie declarat şi înregistrat la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei din raza teritorială unde a avut loc naşterea.[8]

Înregistrarea noului născut se face în termen de: 15 zile (pentru copilul născut viu) sau 3 zile (pentru copilul născut mort).

Când declaraţia de naştere a fost făcută după expirarea termenelor de 15, respectiv 3 zile, înaintea îndeplinirii termenului de un an de la naştere, întocmirea actului de naştere se face cu aprobarea primarului, respectiv a şefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular de carieră fiind necesară menţionarea motivului întârzierii.

Când declaraţia a fost făcută după trecerea unui an de la data naşterii, întocmirea actului se face în baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, care trebuie să conţină toate datele necesare întocmirii actului de naştere.

Declararea noului născut este necesară în vederea eliberării certificatului de naştere românesc, care are loc ca urmare a declaraţiei verbale din partea părinţilor. Dacă, din diferite motive,  părinţii nu fac declaraţia, obligaţia declarării revine medicului, persoanelor care au fost de faţă la naştere, personalului desemnat din cadrul unităţii sanitare în care a avut loc naşterea sau oricărei persoane care a luat cunoştinţă despre naşterea copilului.

Pentru eliberarea certificatului de naştere sunt necesare următoarele documente:

  • Certificat medical de constatare a naşterii, semnat şi ştampilat de către medic;
  • Cartea de identitate/permisul de şedere/cartea de rezidenţă a ambilor părinţi;
  • Certificatul de căsătorie sau certificatul de naştere al mamei (dacă mama este divorţată sau necăsătorită); Declaraţie de stabilire a numelui copilului – dacă părinţii poartă nume de familie diferite, aceasta fiind dată de ambii părinţi în faţa ofiţerului de stare civilă.

În situaţia în care unul dintre părinţi sau ambii sunt cetăţeni străini, sunt necesare, alături de documentele menţionate mai sus, următoarele:

  • paşaportul părintelui cetăţean străin/părinţilor cetăţeni străini, respectiv actul de identitate pentru cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, în original şi în fotocopie şi traducerea legalizată a filei care conţine datele de identificare;
  • certificatul de căsătorie al părinţilor copilului şi traducerea legalizată a acestuia, dacă părinţii sunt căsătoriţi în străinătate. Originalul certificatului şi traducerea acestuia vor fi apostilate/supralegalizate.
Foarte important: odată cu eliberarea certificatelor de naştere, C.N.P-urile se atribuie doar copiilor cetăţeni români.

Dacă părinţii nu au nume de familie comun sau există neconcordanţă între prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator al naşterii şi declaraţia verbală a declarantului, întocmirea actului de naştere se face pe baza declaraţiei scrise şi semnate de ambii părinţi, din care să rezulte numele de familie şi prenumele copilului.

Înregistrarea naşterii se poate face de către orice persoană, pe baza actului de identitate, însă ridicarea certificatului de naştere se poate face doar de către unul dintre părinţi.

Copiii cu unul sau ambii părinţi cetăţeni străini

Pot fi cetăţeni români, la cererea şi prin acordul ambilor părinţi, copiii care:

  • s-au născut pe teritoriul statului român sau în străinătate, chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean român;
  • sunt cetăţeni străini şi sunt adoptaţi de cetăţeni români[9];
  • obţin cetăţenia română automat dacă au mai puţin de 18 ani la data la care unul sau ambii părinţi obţin cetăţenia română;

Copilul găsit pe teritoriul statului român este cetăţean român, dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut.[10]

În cazul în care numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia română, părinţii vor hotărî de comun acord cu privire la cetăţenia copilului. În situaţia în care părinţii nu cad de acord, tribunalul din localitatea de domiciliu a minorului va decide, pe principiul respectării interesului superior al copilului. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, este necesară obţinerea consimţământului său. 

Decesul

Conform legii, decesul care a avut loc pe teritoriul României se înregistrează de către autorităţile locale. Întocmirea actului de deces se face la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei din raza teritorială unde s-a produs decesul. Declaraţia de deces trebuie să fie făcută de un membru de familie a decedatului, sau, în lipsă, de către medicul sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a produs decesul, ori de către orice persoană care are cunoştinţă despre deces[11].

Pentru înregistrarea unui deces aveţi nevoie de următoarele documente:

  • Certificatul medical constatator al decesului întocmit pe formular-tip, care trebuie să poarte număr de înregistrare, dată certă, semnătura şi parafa medicului care a făcut constatarea, sigiliul/ştampila unităţii sanitare şi în care trebuie consemnată cauza decesului, fără prescurtări, înscrisă cu majuscule;
  • Actul de identitate al celui decedat;
  • Actul de identitate a celui care înregistrează decesul;
  • Certificatul de naştere şi de căsătorie al decedatului;
  • Fotocopie după actul de identitate al declarantului decesului;
  • Livretul militar sau, după caz, adeverinţa de recrutare a celui decedat (dacă este cazul);
  • Paşaportul şi permisul de şedere al decedatului (în cazul în care acesta este cetăţean străin).

Înregistrarea decesului se face în termen de 3 zile de la data producerii acestuia. În acest termen se cuprinde atât ziua în care s-a produs decesul, cât şi ziua în care se face declaraţia. În cazul decesului unui cetăţean străin, paşaportul, actul de identitate, permisul de şedere permanentă sau permisul de şedere temporară se vor preda de către ofiţerul de stare civilă de unde este înregistrat decesul, structurii teritoriale a IGI, împreună cu un extras al actului de deces. Dacă documentele enumerate nu s-au depus, la IGI se va trimite de către ofiţerul de stare civilă un extras pentru uz oficial după actul de deces, împreună cu declaraţia motivată a declarantului.

Consulatul ţării al cărei cetăţean este cel decedat poate:

  • să ofere informaţii privind procedurile ce trebuie urmate în caz de deces, împreună cu datele de contact ale firmelor de servicii funerare;
  • să elibereze paşaport mortuar necesar transportului internaţional al corpului neînsufleţit.

În cazul în care aveţi orice fel de nelămurire referitoare la evenimentele de stare civilă (căsătorie, naştere, divorţ, deces), vă rugăm să vă adresaţi Oficiului de Stare Civilă din cadrul Primăriei localităţii unde aveţi rezidenţa. De asemenea, aveţi obligaţia să anunţaţi la IGI orice situaţie survenită în starea civilă a dumneavoastră, în termen de 30 de zile de la producerea acesteia.

 

[1] Constituţia României stabileşte, în art. 26: “Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată”. De asemenea, în art. 48 privind Familia, se stipulează că: (2) Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate ale căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. (3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.”

[2] În Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, articolul 8 face referire la “Dreptul la respectarea vieții private şi de familie”, amintind:“(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. (2) Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

[3] Art. 266-270 din Codul Civil, intrat în vigoare  la data de 1 octombrie 2011.

[4] Art.  42, alin. 9 din Punerea în aplicare a Secțiunii a 2-a prin Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă din 26/01/2011 (Legea nr. 119/1996): Următoarele categorii de documente de identitate ale cetățenilor străini nu sunt valabile pentru încheierea căsătoriei pe teritoriul României: a) documentul temporar de identitate, pentru solicitanții de azil, care are înscrisă mențiunea „IDENTITATE DECLARATĂ” ;b) documentul care face dovada statutului de tolerat; c) decizia de returnare.

[5] Art. 317 din Codul Civil: (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soț poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane. (2) Fiecare soț poate să facă singur, fără consimțământul celuilalt, depozite bancare, precum și orice alte operațiuni în legătură cu acestea.

[6] Art. 282 din Cod Civil prevede: Viitorii soți pot conveni să își păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soț poate să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

[7] Art. 63, alin. 2 din Ordonanța de Urgență nr. 194/2002 a Guvernului privind regimul străinilor în România.

[8] Art. 17 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată.

[9] Art. 6 din Legea 21/1991 a cetățeniei române prevede: Cetățenia română se dobândește de către copilul cetățean străin sau fără cetățenie prin adopție, dacă adoptatorii sunt cetățeni români. În cazul în care adoptatul este major, este necesar consimțământul acestuia.

[10] Art. 4 din Legea 21/1991 a cetățeniei române.

[11] Art. 35 din  Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată.

Textul este preluat din Ghidul Bun venit în România!, publicat în anul 2015.